Parul vizibil de pe corp este rareori vazut. Este atat de rar ca parul pe o celebritate devine un subiect de stiri. Pentru restul dintre noi, aratand-o in public – chiar si pe plaja, cand purtati foarte putin – este aproape o declaratie politica in sine. Barbatii s-au apucat de asemenea sa se epileze, de unde si popularitatea indelungata a tehnicii epilarii totale.
Dar nu doar corpul ideal este fara par – fiecare corp ar trebui, conform societatii, sa fie lipsit de par. Este corpul paros care iese in evidenta, considerat anormal si nefiresc, chiar daca parul creste pe corpul nostru in fiecare moment al vietii noastre? Ca filozof moral, aceasta ascensiune ascunsa a cerintelor frumusetii – si modul in care corpul modificat devine corpul „normal” si uneori chiar „natural” – ma priveste. Si nu se termina acolo.
Ca trebuie sa depunem mai multa munca pentru a crea „normalitatea” sau „natura” este evidenta. Daca trebuie sa inlatuim parul de pe trupul nostru, avem nevoie de mai mult ras, smuls, ceara si lasere. Acest nivel de „epilare” este cerut, constant, repetat aproape zilnic. Cu toate acestea, este exigent – si cat de exigent este – este putin recunoscut. In schimb, este normalizat.
Pe masura ce corpul fara par devine singurul corp acceptabil, se produce o schimbare dramatica. Epilarea inceteaza a fi o practica de frumusete si devine redefinita ca o practica de igiena, ca parte a asa-numitei „rutine” de intretinere. Indepartarea parului devine ceva ce trebuie sa facem, o cerinta. Nu este o optiune de refuzat – cum ar fi curatarea dintilor, dar fara niciun beneficiu pentru sanatate. Practicile de frumusete sunt indulgente si optionale; practicile de igiena sunt necesare. Nu trebuie sa faci o practica de frumusete; trebuie sa faci ceva care este necesar pentru a respecta standardele minime, doar pentru a fi normal. Odata ce trecerea la rutina este completa, faptul ca aceasta este o practica exigenta de frumusete devine invizibila.
